Mi-e dor de visul copilăriei mele,
Mi-e dor să nu am voie să ies ”după poartă” decât dacă spun unde mă duc, cât stau și cu ce treabă îmi găsesc eu drum.
Mi-e dor să îi ajut pe vecini la treabă fără să aștept ceva în schimb.
Mi-e dor să avem musafiri în fiecare seară și să depănăm aceleași amintiri pe care le știu și acum pe de rost.
Mi-e dor de momentul acela când venea cineva la noi și nu-l lăsam să plece până nu îl serveam cu ceva, indiferent ce aveam sau nu aveam atunci de mâncare, musafirul trebuia să fie bine primit.
Mi-e dor să merg să împrumut o cană de zahăr/oțet/ulei de la vreo vecină și să-i duc înapoi cu o cană mai mare ca să aibă în plus.
M-e dor să salut pe oricine trece pe stradă, în semn de respect.
Mi-e dor să mai fiu parte dintr-o clacă*, organizată în diverse scopuri (făcutul magiunului, adunatul cartofilor, despănușatul porumbului).
Mi-e dor ca atunci când năștea vreo vecină să mergem în vizită și să-i ducem celui mic mai multe daruri, de multe ori nu cumpăram haine sau jucării, ci îi duceam alimente sau mâncare gata preparată.
Mi-e dor să vin de la școală și să stau pe cuptor să-mi încălzesc picioarele, sănătate curată.
Mi-e dor să mă trezesc în fiecare dimineață cu dorința ca afară să plouă și eu să stau liniștită fără să fac nimic.
Mi-e dor ca bunica să mă oblige să o ajut la fiecare trebușoară de prin gospodărie, așa am învățat să le fac pe toate.
Mi-e dor să trebuiască să gătesc și eu habar să nu am cum se face, dar până la urmă să-mi iasă ceva bun.
Mi-e dor să mă trezesc dimineața ca să plivesc stratul cu ceapă pentru că e rouă și e mai ușor pentru mine.
Mi-e dor să șterg geamurile deși niciodată nu mi-a plăcut să fac asta.
Mi-e dor să mătur curtea și vântul să-mi împrăștie frunzele și iar s-o iau de la capăt.
Mi-e dor să spun ”Doamne-ajută” celor pe care-i văd muncind.
Mi-e dor să am prietenele din copilărie, chiar mi-e dor de ele.
Mi-e dor să-mi găsesc hainele aruncate lângă mărul din livadă pentru că era dezordine în dulap.
Mi-e dor să vină sâmbăta și să facem ceva bun pentru duminică.
Mi-e dor să mă trezească glasul vecinilor la 6 dimineața care doar veneau să salute și plecau mai departe în treaba lor.
Mi-e dor de copilăria mea
Mi-e dor
….și le doresc și alor mei copii așa o copilărie
Mi-e dor de-acasă!!!
Analizând toate aceste situații observ că din fiecare am învățat câte ceva bun, câte ceva folositor, câte ceva care a rămas acolo și nimeni și nimic nu va putea să schimbe asta. Mă bucur că am avut șansa să învăț tot ce știu experimentând și nu doar având cunoștințe teoretice. Abia acum îmi dau seama că doar învățarea prin experiență dă roade, rămâne, e de neclintit. Sper din toată inima să duc tradiția asta a familiei mele mai departe. Le va fi utilă micuților mei, știu sigur.
* clacă – muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc.
~ Arc peste timp ~ 
Si mie mi-e dor! De viata de atunci, de poznele copilariei, de prietenii adevarati si de… bunici. Mi-e dor de copilarie, de o copilarie adevarata, traita la tara, alaturi de cei mai frumosi oameni. Nu aveam tehnologie, dar gaseam bucuria in lucruri simple! Azi, le am pe toate, dar mi-am pierdut echilibrul sufletesc si m-am imbatat cu ratiune. Imi vreau zambetul de copil inapoi! Sinceritatea, nu ma plang, mi-am pastrat-o. E singura care ii raneste pe oamenii (mari) plini de sine si fara caracter. E singura care ma ajuta sa razbesc in viata.
Mi-e dor de bunica si de casa in care in fiecare vara imi cresteau aripi. Mi-e dor sa simt ca toata lumea e a mea, sa cred ca pot face orice si sa nu am ochi decat pentru frumusetile naturii.
Si inca o data, imi e dor de bunica. De sfaturile ei bune, de credinta ei neclatinata, de optimismul aproape incredibil, de bunatatea si dragostea ei. Grozav de dor imi e de tot ce era acolo cand inca era in viata.
Unde ma mai ascund acum cand vreau sa fug si sa uit?