Marea aventură

an

            De multă vreme mă gândesc să povestesc despre una dintre marile aventuri ale vieții mele și nu am găsit niciun moment mai potrivit ca ăsta. Nu știu de ce-l găsesc potrivit, dar știu că acum pot explica mai bine ca oricând ce mi se întâmplă și ce simt.

            Povestea începe acum vreo doi ani când m-am angajat prima dată. N-aș putea spune că a fost o alegere fericită, ci doar o ambiție care nu a sfârșit prea bine. După șapte luni de pauză am ales alt job sau el m-a ales pe mine!? Nu mai contează, important e că era ceva mai bine și simțeam că fac ceva mai aproape de domeniul în care m-am pregătit. Asta până în momentul în care s-a terminat și acum știu sigur că nimic nu a fost la întâmplare. Au urmat câteva luni, vreo cinci la număr, pline de CV-uri trimise, răspunsuri care nu mai veneau, iar cele pe care le primeam nu promiteau nimic. Aveam destule momente din zi și din noapte în care mă simțeam fără valoare, fără nimic bun de oferit … știu că sună a depresie, dar mă bucur că pot vorbi despre asta cu cel mai mare zâmbet din lume. Fără această etapă nu reușeam să-mi stabilesc niște standarde de care să nu mă despart nici în ruptul capului.

            Într-o bună zi am purtat o discuție cu cineva și n-o să uit prea curând ce mi s-a zis: ”Ești liberă să alegi ce vrei, dar în ceea ce privește locul de muncă să nu faci niciodată compromisuri. Dacă tu crezi că te vei fi mulțumită cu orice, atunci alege să faci orice, dar dacă te gândești că vrei ceva mai mult de la tine, mai așteaptă și vei primi ce ți se cuvine.” Din acea zi am refuzat să fiu o mașinărie, să lucrez pentru satisfacții financiare și pentru profit personal. Oricum nu prea am talent să fac bani și mereu făceam rost de afaceri păguboase. Simțeam nevoia de a mă pune în slujba altor oameni, de a dărui din timpul meu celor care au o nevoie reală, de a-mi duce până la capăt menirea mea de OM care e mai presus de cea a unui angajat. Zic eu!

… și m-am pus pe așteptat …

            Am așteptat luni de zile, vreo cinci la număr, până ce într-o zi, un anunț destul de ciudat dar atractiv a căzut pradă privirii mele și cum aveam CV-ul pregătit am aplicat imediat. După o zi-două am primit o invitație la interviu. Am pornit spre locul stabilit oarecum nesigură. Nu doream să implic prea multe așteptări pentru că oricum nu avea să iasă nimic bun, mi-am zis. Participând la atâtea și atâtea interviuri eram obișnuită cu discuțiile acelea formale în care calitățile trebuiau evidențiate, iar defectele îmbrăcate frumos în cuvinte atent alese și argumente care mai de care mai credibile. Mare mi-a fost surprinderea când am constatat că această întâlnire avea să decurgă total diferit și uite așa în inima mea a început să încolțească un fir de speranță. Am fost naturală și m-am pus pe povestit așa de parcă m-aș fi întâlnit cu o veche prietenă. Am adus în discuție diverse probleme actuale, filme, hobby-uri, animale și oameni. Chiar neobișnuit, dar analizând problema prin prisma naturii job-ului vizat, altfel de discuții nu-și prea aveau rostul. Atunci am înțeles că se căuta un OM, exact ceea ce îmi doream și eu să fiu. Am plecat de acolo încurajată și plină de speranță și chiar a doua zi dimineață am fost contactată în vederea unei posibile colaborări. Doamne ce bucurie, așteptarea mea luase sfârșit, iar meseria despre care credeam că încă nu s-a inventat, tocmai mi se punea înainte. Când m-am gândit mai bine, încântarea și teama de necunoscut parcă o luaseră razna, dar de ce să mă tem când asta mi-am dorit? N-aveam temei pentru o asemenea teamă, așa că am început să mă informez, să caut, să cercetez… Ce face un OM la locul de muncă? Cum se poartă? Ce oferă? Ce primește? Parcă era un vis. Un vis real pe care îl trăiesc și azi și sincer, nu aș vrea să se mai termine. E prea frumos să fii OM și să lucrezi cu oameni!

            Nici acum nu înțeleg criteriile care au stat la baza recrutării mele, dar nici nu prea contează asta. Important e că pot face ceea ce nu m-aș fi gândit vreodată că aș fi în stare să fac. Au fost situații în care mi-am depășit limitele, unele temeri și unele bariere. Oare când în viața asta m-am gândit eu că voi face ce fac acum? Nici nu știam prea multe despre asta, văzusem doar în filme. Oare când mi-am imaginat eu că atâția și atâția oameni au nevoie de mine, de noi? Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că la locul de muncă poți învăța lecții de viață. Uite că asta fac eu: învăț, mă bucur de lucruri simple pline de valoare, ofer poftă de viață, apreciez orice lucru mărunt, trăiesc minuni, sunt parte a unor miracole. Pot spune că am cea mai frumoasă meserie din lume! E uimitor să vezi cum progresele apar, cum relațiile se leagă, cum temerile dispar, cum fricile se potolesc și zâmbetele sporesc.

            Sincer, a meritat așteptarea, au meritat toate frământările și lacrimile, a meritat pentru că toate acestea m-au condus spre ceea ce sunt astăzi: un om la dispoziția altor oameni. Și ce-i mai de preț decât să dăruiești din ce ai? Eu nu am prea multe de oferit, dar tot ce am, ofer cu mare dragoste!

            Nu am niciun merit în toate astea. Dumnezeu, doar El știe de ce m-a ales pe mine, un fir de praf de pe cumpăna fântânii, să trăiesc un continuu miracol: acela de a dărui puțin și de a primi fără limite!

Alimente vs. Medicamente

Imagine

Căutând tot mai multe informații despre un mod de viață sănătos am dat peste un articol care mi-a atras atenția în mod deosebit. Spitalul Johns Hopkins din Baltimore, SUA a făcut publice aceste informații care mi s-au părut prețioase și bune de luat în seamă.

După ani de zile în care li s-a spus oamenilor ca chimioterapia este singura cale de a încerca eliminarea cancerului, Johns Hopkins, în sfârșit a început să dea alternative.

  1. Orice persoană are celule canceroase în organism. Aceste celule nu pot fi detectate la analizele/testele obișnuite dacă nu sunt de ordinul miliardelor. Când, după tratamentele efectuate, doctorii le spun bolnavilor ca nu mai există celule canceroase în organismul lor, aceasta înseamnă doar că testele sunt incapabile să detecteze celulele canceroase, deoarece acestea nu au ajuns la numărul detectabil prin teste și analize.
  2. Celulele canceroase apar în corp de 6 până la 10 ori în timpul vieții unui om.
  3. Când sistemul imunitar este puternic, celulele canceroase sunt distruse și astfel este împiedicată multiplicarea lor și formarea unor tumori.
  4. Atunci când o persoană are cancer, este indicat faptul că are mai multe deficiențe nutriționale. Acestea ar putea apărea din cauza factorilor genetici, de mediu, de alimentație și stilul de viață.
  5. Pentru a depăși multiplele deficiențe nutriționale, este necesară schimbarea dietei și administrarea de suplimente care vor întări sistemul imunitar.
  6. Chimioterapia presupune otrăvirea celulelor canceroase cu creștere rapidă și, de asemenea, distruge celulele sănătoase cu creștere rapidă din măduva osoasă, tractul gastro-intestinal, etc. și poate provoca leziuni de organe, cum ar fi la nivelul ficatului, a rinichilor, a inimii, a plămânilor, etc.
  7. Radioterapia distruge celulele canceroase, și de asemenea arde, cicatrizează și distruge celulele sănătoase, țesuturile și organele.
  8. Tratamentul inițial de chimioterapie și radioterapie reduce, de multe ori, dimensiunea tumorii. Cu toate acestea, utilizarea prelungită a chimioterapiei și radioterapiei nu conduce la distrugerea tumorii.
  9. Când organismul este încărcat de toxine provenite din chimioterapie și radioterapie, sistemul imunitar este fie compromis, fie distrus. Prin urmare, persoana poate muri din cauza unor banale infecții și complicații.
  10. Chimioterapia și radioterapia pot determina celulele canceroase să evolueze și să devină rezistente și greu de distrus. De asemenea, intervențiile chirurgicale pot stimula răspândirea celulelor canceroase și localizarea lor la nivelul altor organe.
  11. Un mod eficient de a lupta cu cancerul este acela de a ”înfometa” celulele canceroase prin nealimentarea lor cu mâncare ce stimulează multiplicarea acestora.

Celulele canceroase se hrănesc cu:

                    Zahărul este un aliment pentru cancer. Renunțând la zahăr se elimină o importantă sursă de alimentație pentru celulele canceroase. Un înlocuitor natural al zahărului este mierea de albine și melasa, dar în cantități foarte mici. Sarea de bucătărie conține adaosuri chimice pentru înălbire. O variantă mai bună ar fi sarea de mare.

                    Laptele determină organismul să producă mucus, în special la nivelul tractului gastro-intestinal. Cancerul este hrănit de mucus. Renunțând la lapte și înlocuindu-l cu lapte de soia neîndulcit, celulele canceroase vor fi înfometate.

Celulele canceroase prosperă într-un mediu acid. O dietă bazată pe carne este acidă și cel mai bun este consumul cărnii de pește și puțină carne de pui, mai degrabă decât carnea de vită sau de porc. De asemenea, carnea conține antibiotice administrate animalelor, hormoni de creștere și paraziți ce dăunează în special persoanelor cu cancer.

O dietă bazată 80% pe legume proaspete și sucuri, cereale integrale, semințe, nuci și fructe, ajută la plasarea organismului într-un mediu alcalin. Sucurile de legume proaspete furnizează enzime vii, care sunt ușor de absorbit și ajung la nivel celular în 15 minute pentru a hrăni și spori creșterea celulelor sănătoase. Pentru obținerea enzimelor vii ce ”construiesc” celule sănătoase, este recomandat consumul sucului de legume proaspete (diverse legume, inclusiv muguri de fasole), dar și consumul legumelor crude de 2-3 ori pe zi. Enzimele sunt distruse la temperaturi de 40 grade C.

                    Evitați cafeaua, ceaiul și ciocolata, care au un grad ridicat de cofeină. Ceaiul verde este o alternativă mai bună și are proprietăți de luptă împotriva cancerului. Apa – este cel mai bun consumul apei purificate sau filtrate pentru a evita toxinele sau metalele grele din apa de la robinet. Apa distilată este acidă, trebuie evitată.

12. Proteinele din carne sunt greu de digerat și necesită o cantitate mare de enzime digestive. Carnea nedigerată rămâne în intestine și va intra în putrefacție, acumulând și mai multe toxine.

13. Pereții celulelor canceroase sunt acoperiți de proteine. Prin abținerea totală sau prin consumul foarte redus de carne, vor fi eliberate mai multe enzime ce vor ataca pereții de proteine a celulelor canceroase, distrugându-le.

14. Unele suplimente vor întări sistemul imunitar (anti-oxidanți, vitamine, minerale) pentru a activa propriile celule ucigașe care vor distruge celulele canceroase. Alte suplimente cum ar fi vitamina E sunt cunoscute pentru provocarea apoptozei sau moartea celulară programată, metoda normală și naturală a organismului de a elimina celulele deteriorate, nedorite sau care nu sunt necesare.

15. Cancerul este o boală a minții, a trupului și a sufletului. Un spirit proactiv și pozitiv va ajuta la supraviețuirea în lupta cu cancerul. Furia, lipsa iertării și supărarea pun corpul într-o postură stresantă și acidă. Învățați să mențineți o stare iubitoare și iertătoare. Învățați să vă relaxați și să vă bucurați de viață!

16. Celulele canceroase nu se pot dezvolta într-un mediu oxigenat. Exersați zilnic respirația profundă favorizând astfel pătrunderea oxigenului la nivel celular. Terapia cu oxigen este foarte importantă pentru distrugerea celulelor canceroase.

 

Traducere și adaptare personală după articolul original: https://wausaunews.wordpress.com/2014/01/18/big-hospital-finally-telling-the-truth-about-cancer-johns-hopkins/

Foto: http://www.pinterest.com

Mi-e dor …

Imagine

Mi-e dor de visul copilăriei mele,

Mi-e dor să nu am voie să ies ”după poartă” decât dacă spun unde mă duc, cât stau și cu ce treabă îmi găsesc eu drum.

Mi-e dor să îi ajut pe vecini la treabă fără să aștept ceva în schimb.

Mi-e dor să avem musafiri în fiecare seară și să depănăm aceleași amintiri pe care le știu și acum pe de rost.

Mi-e dor de momentul acela când venea cineva la noi  și nu-l lăsam să plece până nu îl serveam cu ceva, indiferent ce aveam sau nu aveam atunci de mâncare, musafirul  trebuia să fie bine primit.

Mi-e dor să merg să împrumut o cană de zahăr/oțet/ulei de la vreo vecină și să-i duc înapoi cu o cană mai mare ca să aibă în plus.

M-e dor să salut pe oricine trece pe stradă, în semn de respect.

Mi-e dor să mai fiu parte dintr-o clacă*, organizată în diverse scopuri (făcutul magiunului, adunatul cartofilor, despănușatul porumbului).

Mi-e dor ca atunci când năștea vreo vecină să mergem în vizită și să-i ducem celui mic mai multe daruri, de multe ori nu cumpăram haine sau jucării, ci îi duceam alimente sau mâncare gata preparată.

Mi-e dor să vin de la școală și să stau pe cuptor să-mi încălzesc picioarele, sănătate curată.

Mi-e dor să mă trezesc în fiecare dimineață cu dorința ca afară să plouă și eu să stau liniștită fără să fac nimic.

Mi-e dor ca bunica să mă oblige să o ajut la fiecare trebușoară de prin gospodărie, așa am învățat să le fac pe toate.

Mi-e dor să trebuiască să gătesc și eu habar să nu am cum se face, dar până la urmă să-mi iasă ceva bun.

Mi-e dor să mă trezesc dimineața ca să plivesc stratul cu ceapă pentru că e rouă și e mai ușor pentru mine.

Mi-e dor să șterg geamurile deși niciodată nu mi-a plăcut să fac asta.

Mi-e dor să mătur curtea și vântul să-mi împrăștie frunzele și iar s-o iau de la capăt.

Mi-e dor să spun ”Doamne-ajută” celor pe care-i văd muncind.

Mi-e dor să am prietenele din copilărie, chiar mi-e dor de ele.

Mi-e dor să-mi găsesc hainele aruncate lângă mărul din livadă pentru că era dezordine în dulap.

Mi-e dor să vină sâmbăta și să facem ceva bun pentru duminică.

Mi-e dor să mă trezească glasul vecinilor la 6 dimineața care doar veneau să salute și plecau mai departe în treaba lor.

Mi-e dor de copilăria mea

Mi-e dor

….și le doresc și alor mei copii așa o copilărie

Mi-e dor de-acasă!!!

 

Analizând toate aceste situații observ că din fiecare am învățat câte ceva bun, câte ceva folositor, câte ceva care a rămas acolo și nimeni și nimic nu va putea să schimbe asta. Mă bucur că am avut șansa să învăț tot ce știu experimentând și nu doar având cunoștințe teoretice. Abia acum îmi dau seama că doar învățarea prin experiență dă roade, rămâne, e de neclintit. Sper din toată inima să duc tradiția asta a familiei mele mai departe. Le va fi utilă micuților mei, știu sigur.

 * clacă –  muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc.

 

Pentru părinți

Imagine

Ieri aproape că am fost șocată când am auzit mărturisirea unui copil. O persoană l-a întrebat dacă a fost cuminte în acest an și dacă merită cadou de la Moș Crăciun. Foarte sigur pe el, băiețelul răspunde:

–          Da, am fost!

–          Chiar tot anul ai fost cuminte?

–          Păăăăi, nu chiar. Cu câteva sătămâni în urmă am sunat la mami la serviciu și i-am spus șefei ei s-o concedieze că îmi doresc să petreacă mai mult timp cu mine!

            De asemenea, am mai auzit de o altă situație reală legată de acest subiect. Într-o zi un copil și-a întrebat tatăl cât câștingă într-o zi de muncă. Tatăl îi răspunde și copilul pleacă mulțumit în treaba lui. Primea bani pentru mancare la școală, dar a considerat că este mai bine să nu-și cumpere nimic, ci să adune banii primiți. Peste vreo câteva săptămâni copilul își oprește iarăși tatăl din goana dimineții și îi spune:

–          Uite tată, am adunat aici banii pe care îi câștigi tu într-o zi și pot să te plătesc ca să petreci o zi cu mine! Îți dau banii pe care i-ai câștiga la serviciu, ce faci? Rămâi cu mine sau pleci?

Dacă într-o vreme acestea erau povești rar întâlnite în familiile noastre, astăzi sunt la ordinea zilei. Acum, copilul este angajat full time al instituțiilor publice și private care oferă diverse servicii educaționale.

 Lucrând într-o astfel de instituție am putut să observ orarul zilnic al unui copil de 5-6 ani. Sincer, este extrem de încărcat: între 8 și 12 copilul este la școală. Nimic de comentat până aici. Sunt patru ore în care poate învăța, socializa, se poate juca, își poate consuma energia alături de covârstnici. Între 12 și 18, orice copil cu părinți ocupați merge la After School. Aici mănâncă, își face lecțiile, se odihnește, se joacă, socializează, etc. După ce termină și cu After School-ul pleacă fericit cu părinții. Spun fericit, pentru că asta i se citește pe chip când apare unul din părinți care vine să-l ia acasă. Problema este că nu întotdeauna ajunge acasă după acest program deja supra încărcat. Fiecare părinte, dorindu-și un copil cât mai deștept, inteligent, sociabil, etc. investește o căruță de bani în diverse activități care poate-poate îi suplinesc misiunea lui de părinte. Astfel, după ora 18 copilul este implicat în activități ca dansul, șahul, înotul, pianul, pictura, teatrul, etc.  La bază acestea sunt extraordinare, și îi dezvoltă copilului o mulțime de abilități, îl fac mai responsabil, mai atent, mai cooperativ și stabil emoțional. Aceste aspecte pozitive apar numai în cazul în care copilul face cu placere ceea ce face. În caz contrar, nu sunt decât o povară pentru el și un capriciu al părinților pe care el este obligaț să-l îndeplinească.

De ce se întâmplă toate astea? Pentru că mamelor, dar și taților li se pare că dacă merg amândoi la serviciu câștingă în plus, ceea ce este total fals. Cu siguranță, unul din cele două salarii, este investitit în taxele pentru așa-zisa educație și alte cheltuieli aferente care ar putea fi evitate dacă unul din părinți ar sta acasă. În final, tot un salariu rămâne pentru întreținerea familiei.

Dragi părinți, oare se merită să irosim copilăria copiilor noștri doar pentru că ne dorim o carieră și un statut în societate? Cred că statutul de părinte este mai presus de toate celelalte. În momentul în care ne asumăm responsabilitatea aducerii pe lume a unui copil, ne asumăm și responsabilitatea creșterii și educării acestuia. De cele mai multe ori suntem dispuși să oferim mulți bani pentru ca acesta să primească o educație aleasă, dar nu de bani au copiii nevoie. Lor nu le trebuie nimic mai mult decât dragostea și atenția părinților. Caracterul unui copil nu se cumpără cu bani, acesta se câștigă. Caracterul nu acceptă investiții în bani, ci în sentimente, în momente frumoase, în emoții pozitive.

Când va crește mare, un copil nu-și va aminti nici de tableta cumpărată, nici de telefonul pe care și l-a dorit și l-a primit, nici de X-Box-ul pe care i le-ați oferit cadou, nici de vacanțele extravagante, nici de serile petrecute mâncând la restaurante alese, nici de banii pe care i-a primit de fiecare dată când a avut nevoie de ei. Când va crește, cu siguranță își va aminti de timpul pe care l-ați petrecut împreună, de jocurile pe care le-ați jucat, de momentele grele în care i-ați fost alături, de susținerea emoțională ce i-ați oferit-o la momentul potrivit. Copiii nu pun preț pe ceea ce prețuim noi. Ei sunt puri, nu gândesc anticipativ, ei trăiesc clipa și cu asta rămân. Reciclați-vă atitudinea și lăsați goana după lucrurile care trec. Investiți în copiii voștri, ei rămân, ei sunt mândria voastră!

Doresc să închei cu o altă ilustrație, pozitivă de data aceasta. Într-o zi discutam cu o mamă a patru copii care și-a dedicat tot timpul și toată energia creșterii acestora. A avut rezultate extraordinare în facultate și câștiga o mulțime de bani din munca pe care o făcea, dar odată ce a apărut primul copil a renunțat definitiv la serviciu. A stat acasa până ce mezinul familiei a terminat clasa a doua și spunea ea, nu-i pare rău nicio clipă de alegerea pe care a făcut-o. Și-a crescut bine copiii și este mândră de ei. Ei nu i-au reproșat niciodată că au stat în chirie, că nu au avut tabletă, plasmă și smartphone, dar în schimb își apreciază și își respectă părinții cum puțini copii știu să o facă. Acum s-a reîntors la serviciu, a avut enorm de mult de recuperat, dar satisfacția unei familii împlinite acoperă totul. Ăsta da model demn de urmat!

Copiii au nevoie de copilărie!

P.S. Nu vreau a se înțelege că sunt împotriva diverselor activități destinate copiilor, dar vreau a se înțelege că trebuie să existe un echilibru între viața de familie și frecventarea acestora.

Cred că balanța trebuie să încline în favoarea educației primite în familie!

P.P.S. Nu sunt mama,  dar vorbesc din experiența lucrului cu copiii!

Să trecem la gătit

    3ca9517b1e9131247c658faf96ad56ab

    Ador perioada asta de frig când toate geamurile se aburesc și din bucătărie simt tot mai des aroma de mirodenii specifice sezonului: cardamon, anason, scorțișoară, cuișoare, nucșoară.

    Îmi place să gătesc. Nu pot spune că sunt masterchef, dar mă străduiesc să fac totul din toată inima și cu toată dragostea și până la final îmi iese. Caut tot felul de rețete de la cunoscuți și de pe internet. Le combin, adaug și scot igrediente, iar rezultatul, de cele mai multe ori, este satisfăcător. Iar dacă nu iese, incerc până îmi reușește. Cred că tot din familie moștenesc virusul ăsta și sunt tare mândră de asta. Produsele homemade au un gust aparte, dacă pot spune asta, au în ele o parte din bucuria cu care le gătești. Ai o deosebită satisfacție atunci când le guști.

    Am o mulțime de prietene care nu gătesc și nu pot spune că este un lucru rău, mai degrabă cred că totul ține de plăcere și pasiune, la fel ca mersul la servicu. Personal am descoperit câteva motive pentru care o femeie ar trebui să gătească, în afară de faptul că mâncarea gătită este mai sănătoasă.

O femeie care gătește este frumoasă și naturală

    Este adevărat, frumusețea și naturalețea nu ies la iveală din modul sau frecvența cu care gătești, însă are ceva de spus în dreptul tău. La bucătărie se poate vedea cum ești tu în realitate, câtă pasiune pui în tot ce faci, dacă ești superficială sau acorzi timp activităților de peste zi. Asta se poate observa prin modul în care arunci ingredientele într-o oală: în silă ca să termini cât mai repede sau cu răbdare potrivind gustul care-ți place și care le place alor tăi.

O femeie care gătește este mai apreciată de familie și prieteni

    Există o multitudine de surse din care pot izvorî aprecierile altora către tine. Nu spun că doar gătitul este o sursă substanțială de apreciere, însă cred că este una dintre ele. Nici nu-ți dai seama cât de apreciată poți fi atunci când îți hrănești familia flămândă. Eu de multe ori mi-am apreciat mama, bunica și sora pentru asta.

O femeie care gătește arată că îi pasă

    Da, interesul față de alții se poate manifesta și prin gătit. Să zicem că mama, soțul, bunica, etc. au o problemă de sănătate și nu mai pot găti o perioadă. Tu ce faci? Comanzi zi de zi mancare de la catering? Este o variantă bună cu părțile ei pozitive și negative, consumatoare de bani și salvatoare de timp. După mine, cea mai bună soluție este să te implici activ în bucătărie în aceste momente, poate face parte din vindecare.

O femeie care gătește arată că se pricepe și la altceva decât la a fi frumoasă

     Nu spun că odată ce aloci un timp gătitului nu trebuie să aloci timp și aspectului tău, însă cred ca amândouă se împacă chiar foarte bine. Un mic secret pentru domnițe: în primă fază cavalerii sunt atrași de fizic, mai apoi îi preocupă sufletul, activitățile pe care le desfășori, în ce îți investești timpul, etc. Cred că își pun și ei întrebări de genul: Ce altceva știi sa faci în afară de a fi frumoasă? În 5 ani vor apărea ridurile. Cu ce reușești să mai atragi atunci?  Sunt sigură că gătind ceva, ai atrage asupra ta mai multe aprecieri decât te-ai aștepta.

      Poate sunt prea conservatoare pentru că nu-mi petrec zilele prin restaurante sau comandând mâncare de la catering. Sinceră să fiu, aproape că detest asta. Cu toate acestea, eu tot cred că feminitatea unei femei se exprimă și prin gătit (nu mă refer neapărat la gătitul profesionist).

Mai spun o dată: nu este singurul mod de a-ți arăta feminitatea!

Sărbătoarea Recunoștinței

Îmi place toamna. Este spectaculoasă prin culoare, prin bogăție, prin tot ce are ea de dat. Acum se adună recoltele și se refac terenurile pentru recolta următoare. Acum începe un nou an școlar și asta umple anotimpul de emoție, lacrimi și mari așteptari. Tot acum se fac angajări. Nu știu dacă este ceva general valabil, însă eu așa am observat: toamna văd o mulțime de anunțuri de angajare pe toate site-urile și prin toate ziarele. Înțeleaptă vorbă e toamna se numără bobocii. Mai nou, toamna se obișnuiește a se sărbători Ziua Recunoștinței. Sincer, din toate evenimentele toamnei ăsta mi se pare cel mai important. O zi pe care o dedici mulțumirii!

Ziua Recunoștinței este o sărbătoare anunală de o zi, în care se mulțumește, în mod normal și natural lui Dumnezeu, pentru bogăția recoltei din acel an. Această sărbătoare vine de la americani și pot să spun că este una dintre cele mai bune sărbători pe care le au, mai ales făcând comparație cu celebrul și macabrul Halloween.

Este o sărbătoare a familiei. Toți se reunesc în jurul unei mese bogate și înainte să guste din bucate se roagă lui Dumnezeu. Ce imagine frumoasă. Una perfectă aș putea spune. În timpul mesei fiecare, pe rând, spune motivele pentru care este recunoascător și este ascultat cu interes de către ceilalți membri. Mi se pare o oportunitate să-i spui mamei ce mult o prețuiești pentru osteneala ei de zi cu zi, este o ocazie să-ți apreciezi tatăl pentru efortul pe care-l face stând departe de familie și muncind ca să ofere o situație materială. Te-ai gândit vreodată că  poate el și-ar dori enorm să-și petreacă diminețile cu familia? Ar fi timpul! De asemenea, este un bun prilej de a le mulțumi fraților tăi că te tachinează, îți suportă mofturile, îți fac mici cadouri și te surprind atunci când te aștepți mai puțin. Dacă ai și bunici, situația este deja mai mult decât perfectă. Le-ai putea mulțumi că sunt acolo mereu cu un sfat înțelept, că bunica ți-a pregătit cu o dragoste sinceră o plăcintă caldă când le faci o vizită, că îți dăruiesc și câțiva bănuți din mica lor pensie și subiectele de mulțumire ar putea continua.

Eu personal aș avea motive nesfârșite de mulțumire însă mă voi opri la câteva care-mi răsună în minte și în inimă.

Sunt recunoscătoare:

–          Soțului meu care mă descoperă prin somn, pentru că doarme acasă cu mine și nu cu altcineva!

–          Facturilor pe care le plătim, pentru că înseamnă că avem bani pentru ele!

–          Dezordinii după ce pleacă musafirii, pentru că înseamnă că am fost înconjurați de prieteni!

–          Hainelor care sunt cam strâmte, pentru că înseamnă că am destulă mâncare!

–          Umbrei care mă însoțește pe stradă, pentru că înseamnă că mai e soare!

–          Parchetului, gresiei și ferestrelor care trebuie șterse, pentru că înseamnă că am unde locui!

–          Zgomotului pe care trebuie să-l suport atunci cînd ies din casă, pentru că înseamnă că pot auzi!

–          Grămezii de rufe de spălat, pentru că înseamnă că am haine de îmbrăcat!

–          Soneriei care mă trezește în zorii zilei, pentru că înseamnă că sunt vie!

–          Distanței între locuința mea și magazinul din care-mi fac cumpăraturile, pentru că înseamnă că pot să merg!

–          Locului de parcare pe care-l găsim cu greu, pentru că am fost binecuvântați cu un mijloc de transport!

Tu pentru ce ai vrea să-i mulțumești lui Dumnezeu?

O ÎNTÂMPLARE DE DEMULT

Imagine
Acum douăzeci de ani, lucram ca taximetrist, ca să mă întrețin. Într-o noapte, când am ajuns la o comandă, la 2:30 AM , clădirea era în întuneric, cu excepția unei singure lumini, la o fereastră de la parter…În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. Deci, am mers și-am bătut la ușă .. -” Doar un minut”, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o valiză mică de plastic. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo, de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticlă.
– Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină? zise ea.
Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitate.
– Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.
– Oh, sunteți un băiat atât de bun! zise ea.
Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat :
– Ai putea să conduci prin centrul orașului?
– Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
– O, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori….
– Nu mi-a mai rămas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp…. În tăcere, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.
– Pe ce rută ați vrea să merg?, am întrebat.
Pentru urmatoarele două ore am condus prin oraș.
Mi-a arătat clădirea unde, odată, ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă, care odată fusese o sala de bal, unde obișnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.
Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată:
– Sunt obosită… Hai să mergem.
Am condus în tăcere, spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o cladire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.
– Cât vă datorez?, a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.
– Nimic, am zis eu.
– Dar trebuie și tu să te întreții….
– Nu vă faceți griji…sunt și alți pasageri, am răspuns eu.. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere.
– I-ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc.
I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții.
În spatele meu, o ușă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieți…. Nu am mai luat alți pasageri, în tura aceea de lucru.
Am condus, pierdut în gânduri… Pentru restul zile, de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura?…
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec?..
Uitându-mă în urmă nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viață.
Suntem tentați să credem că viețile noastre se învart în jurul unor momente mărețe.
Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva neînsemnat. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineață când deschid ochii, îmi spun: Ziua de azi este o zi specială!
Amintiți-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!