Îmi plac îngerii dar mi-e teamă de ei. Aș vrea să ajung la ei, să-i ating, să-i simt, să le aud șoaptele calde, dar mi-e teamă că voi îngheţa pentru totdeauna. E bine că nu mi-e dat să vad îngeri în fiecare zi, că sunt ferită de ei, dar mă întreb uneori: Dacă aș trai lângă un înger zi după zi cum ar fi? Aș îngheţa… m-aș topi…oare cum ar fi? Răspunsul îl știu, dar mi-e frică să îl recunosc de aceea îl alung din mintea mea ori de câte ori se ivește. De unde dragostea și teama de îngeri? Ce înseamnă ei? Pot spune ca va fi dragoste la prima vedere, cu siguranţă așa va fi, îmi va fi de ajuns doar să simt prezenţa vreunui înger prin preajmă și mă voi îndrăgosti instantaneu. Dar dragoste și teama în același timp? Cum se poate așa ceva? Ei bine, se poate! Eu pot!
De multe ori am încercat să îmi închipui cum va fi prima mea întâlnire cu un înger și sincer, imaginaţia mea a zburat atît de departe încât a început să îmi placă. Se făcea seară, în jur domnea un miros nemaipomenit. Era mirosul primăverii și al florilor de cireș. Pe un deal cu iarbă proaspătă și verde cu imaginea soarelui care apune și cu câteva sclipiri ale picăturilor de ploaie ce tocmai a trecut: cadrul perfect al unei întâlniri cu un înger. Ce vorbesc și eu…mi-e teamă de îngeri, cum să îmi treacă prin minte că m-aș putea întâlni cu vreunul, mai ales acum când îmi doream atât de mult sa fiu singură. Doream să contemplu în tăcere minunile pe care Dumnezeu le-a lăsat și m-a rugat să Îi mulţumesc pentru ele. Îmi doream să fiu singură, să mă pot bucura în tăcere de spectacolul ce se desfășura înaintea ochilor mei. Era o dorinţă egoistă să mă bucur singură de atâta măreţie. Oare de ce ţineam totul numai pentru mine? Ooo, cât de neascultatoare sunt!
Îmi scosesem pantofii din picioare și alergam către deal, picurii încă rămași pe firele de iarbă îmi dezmierdau picioarele. Mă bucuram din adâncul inimii mele. Păru-mi lung era desfăcut, iar suviţele șugubeţe îmi gâdileau faţa la îndemnul vântului care completa perfect decorul. La un moment dat m-am oprit din fuga mea, mi-am lăsat geanta pe un colţ de iarbă udă , am luat șalul cel lung și colorat într-o mână, pantofii în cealaltă și chiar mă bucuram că pot păși pe atâta splendoare. Urcând mi-am dat seama că ceva se va întâmpla acolo sus. Inima îmi bătea prea repede și sigur nu era din cauza efortului. Simţeam ceva nedefinit și nu puteam nicicum să aflu ce se întâmplă cu mine.
Am ajuns unde mi-am propus, era splendid, Dumnezeu a pregătit pentru mine toată aceasta panoramă. Atunci mi-am dat seama cât de mult mă iubește El și cât de mult vrea să îmi arate acest lucru. Oare eu de ce nu făceam la fel de ficare dată ci numai uneori? Când am ajuns acolo, inima mea bătea deja mult prea repede, încă puţin și ieșea afară din pieptul meu pentru a pleca singură spre…spre unde? Oare unde își dorea ea să ajungă iar eu nu îi îndeplineam dorinţa arzătoare? Oare să fie din nou vorba despre îngeri? Din nou ei trebuie să îmi strice buna dispoziţie? De ce nu mă pot și eu bucura în liniște, fără gânduri de teamă? Imediat am încetat să îmi mai pun întrebări și să mă mulţumesc cu ceea ce mi se oferea. Am primit totul așa cum mi-a fost dăruit și am acceptat că trebuie să fiu mulţumitoare chiar și pentru bătăile mai alerte ale inimii mele, pentru tremorul care mă cuprinse, pentru lacrimile ce îmi cădeau pe obraz. Pentru tot.
Priveam uimită de atâta splendoare și am dat fără să vreau cu privirea de ceva. Oare ce să fie? Să îmi fac curaj să pașesc înspre acel ceva? Cu singuranţă de asta m-am simţit așa, inima mea a știut că sus se afla ceva ce ar putea fi periculos. De ce nu am ascultat-o? …dar am lăsat toate astea și am pașit înainte… Uimirea mea a fost cumplită când am văzut de aproape ce și cine era acolo. Un înger. Unde să fug? Eram singură, fără ajutor și cu îngerul acela lângă mine de care mă temeam groaznic. Am amuţit. Nu am putut nici măcar să ţip de teamă. Oare urma să îngheţ?
Blând, sensibil și cu o voce caldă îngerul mi-a spus: Nu te teme, nu îţi fac niciun rău, vreau doar să îţi arăt că teama ta nu este reala. Vreau să îţi arăt că îngerii nu fac rău, că ei iubesc adevărat și te susţin când e nevoie. Să nu te sperii, nu asta îmi este intenţia. Vreau să fac din tine un înger, să-ţi dau aripi ca să te poţi înălţa și să poţi fi liberă. Dar înainte de toate vreau să ţi-i arăt și pe ceilalţi îngeri alături de care vei trăi. Sunt foarte mulţi, să nu te sperii de ei pentru că eu voi fi mereu cu tine și te voi păzi cu toate că nu voi avea de ce sa o fac, ei sunt blânzi. Voi fi îngerul tău pe tot parcursul vieţii tale, unicul tău înger!
Vorbele acestea m-au vrajit atât de mult. Doream să rup vraja…dar dacă era adevărat? Dacă înegrii chiar sunt blânzi, buni, pașnici, iubitori, plini de dragoste…cum să îi resping eu? Cu ce drept? Merg înainte cu îngerul meu și voi vedea dacă va fi precum a descris el că va fi.
Am pășit…merg…alerg…toate, alături de îngeri!
